Duhul vă va călăuzi în tot adevărul

Expresia „a călăuzi în adevăr” reia o veche metaforă cunoscută în iudaism, pentru care adevărul și dreptatea erau considerate ca un drum pe care trebuie să mergi, fără să te abați nici la dreapta, nici la stânga. Să ne amintim, de exemplu, de rugăciunea psalmistului: „Arată-mi, Doamne, căile tale… călăuzește-mă întru adevărul tău și învață-mă…” (Ps 24,4-5).

Atâta timp cât Isus era cu  discipolii săi, El era călăuza lor. La plecarea sa, discipolii vor avea nevoie de altcineva să-i conducă. Duhul Adevărului va îndeplini această sarcină și îi va conduce la „tot” adevărul. Aceasta nu înseamnă că Isus nu le-a spus totul (In 15,15). Nu este El oare Adevărul în persoană (14,6), cuvântul lui Dumnezeu întrupat (1,14)?  În consecință, El este cel care le aduce Adevărul total și definitiv. Însă discipolii sunt încă departe de a fi înțeles în întregime mesajul și persoana sa: în acel moment, ei nu au înțeles unele cuvinte (2,20-22) și unele dintre semnele sale (12,16; 13,6) și, mai ales, nu au văzut că în toate faptele sale Isus nu făcea decât să împlinească Scriptura, al cărei centru și scop era (1,45; 5,39; 12,40; 19,28; 20,9). Așadar, Adevărul spre care îi va conduce Duhul Adevărului nu este diferit de Isus însuși. Venind, Duhul va lumina deplin misterul lui Isus, doctrina și lucrarea sa. (…)

Misiunea Duhului Adevărului nu va fi de a aduce o revelație nouă, ci de a revela sensul profund al misterului lui Cristos. Discipolii vor înțelege atunci limpede ceea ce Isus le spusese în asemănări (16,25). În același timp, această revelație va privi lucrurile ce se vor întâmpla – și nu este contradictoriu – în sensul în care Duhul Adevărului va da discipolilor, în lumina cuvintelor și faptelor lui Isus, înțelegerea unei ordini a lucrurilor, instaurată prin plecarea lui Isus.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 377-378

Teologia simțurilor spirituale

În episodul ungerii lui Isus de către Maria (cap. 12), Ioan acordă o mare importanță limbajului senzorial. El vorbește despre o masă (v.2), despre mireasma parfumului (v.3), despre ungerea picioarelor și ștergerea lor (v.3), despre a asculta (v.9) și a vedea (v.9).

Acest fel de a vorbi este în linia teologiei lui Ioan. Acesta insistă asupra Întrupării Cuvântului, în care slava lui Dumnezeu a devenit vizibilă, și asupra renașterii de care are nevoie fiecare om. Revelația divină a venit la oameni pe calea simțurilor, dar, în același timp, omul care se deschide la mântuire poate avea parte prin credință de o recreație a simțurilor spirituale. (…)

Omul are nevoie de o educare a vederii: simpla percepție vizuală trebuie să se înalțe până la contemplație, și apoi, până la o adevărată comuniune cu Isus… Numai inima, pătruns de  lumina de sus (3,21) poate să depășească exterioritatea și să ajungă la această prezență tainică. Cine refuză această lumină se expune pericolului de a pretinde că vede, când de fapt este orb (9,41).

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 284-285

Iudeii credincioși

Deci a spus Isus iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți cu adevărat discipolii mei” (…) Dar pentru că spun adevărul, voi nu mă credeți. (8,31.45)

Să remarcăm în sfârșit că pentru Ioan există iudei credincioși. Mai multe texte afirmă explicit acest lucru (8,31; 11,45; 12,11). Ioan 8,31 ne spune că unii iudei au crezut în Cristos. Participiul perfect al verbului folosit în greacă ne transmite că au rămas credincioși până în momentul în care se desfășoară dialogul cu Cristos despre privilegiile poporului lor: noi suntem copiii lui Abraham și nu sclavi.

Isus le reproșează lipsa lor de credință în In 8,45. Să fie oare o contradicție internă, datorată unei adăugiri tardive (8,31) la textul evangheliei? Nu credem acest lucru. (…) Afirmația condițională „Dacă rămâneți…” ne arată că iudeii erau tentați să renunțe la credință. Mai mult, insistența asupra „cuvântului meu” ne permite să precizăm că tentația consta în a reveni la cuvântul părinților lor.

Pe scurt, In 8,31 evocă drama iudeo-creștinilor: credința lor în Cristos a fost supusă unei încercări grele și erau în fața unei alegeri fundamentale. Dacă nu îl urmau pe Cristos, rămâneau iudei. Dacă îl acceptau, urmau să devină credincioși autentici, precum orbul care își recăpătase vederea și recunoscuse dumnezeirea lui Cristos, și să fie expuși în consecință urii iudeilor.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 181

Paștele iudeilor. Purificarea iudeilor

Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor. (2,6)

Mulți comentatori au considerat expresiile „Paștele iudeilor” sau „purificarea iudeilor” drept afirmații neutre, lipsite de o încărcătură polemică. Însă, dacă evanghelia lui Ioan menționează confruntarea dintre Sinagogă și comunitatea creștină, este foarte probabil ca aceste expresii să aibă totuși valențe polemice.

Ioan scrie „Paștele iudeilor” (folosind genitivul „iudeilor”) pentru a-l diferenția de Paștele creștinilor (…)

În același fel, expresia „purificarea iudeilor” nu este lipsită de nuanțe polemice. Tema apei destinate purificării are un rol simbolic în evanghelia lui Ioan. Ioan contestă însuși principiul riturilor de purificare iudaice, și îl înlocuiește cu un nou tip de purificare. Riturile de purificare ale iudeilor sunt simbolizate de cele șase vase de piatră. Or, șase este simbolul neîmplinirii.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 106

 

Adorația în duh și în adevăr

Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalím! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. (4,21-24)

A adora în duh și în adevăr nu înseamnă numai a adora într-un fel spiritual. Duhul despre care vorbim nu este spiritul omului. Penuma despre care vorbește Isus este Duhul lui Dumnezeu, cel pe care Dumnezeu îl împărtășește omului. Cultul în duh este suscitat în inima credincioșilor de Duhul Sfânt. Cultul timpurilor mesianice este inspirat de revelația lui Cristos, care este adevărul, sub suflul Duhului. Acest cult are deci o dimensiune trinitară, întrucât se adresează Tatălui. Isus este noul Templu, care înlocuiește atât sanctuarul de pe Garizim, cât și cel de la Ierusalim.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 138

Revelația dată samaritenilor – 7 titluri ale lui Isus

În evanghelia sa, Ioan se arată interesat în primul rând de a prezenta identitatea lui Isus. În capitolul 4 (Isus și samariteana), dialogul nu este în primul rând despre apa vieții, ci despre Isus: „Ești tu mai mare decât părintele nostru Iacob?” Este o întrebarea care revine de mai multe ori în evanghelie, în diferite forme. 

În episodul întâlnirii cu femeia samariteană (cap. 4) sunt enumerate șapte denumiri cristologice: Doamne (Kyrios: v. 11 și 15); Profet (v.19); Mesia (v. 25); Cristos (v. 25 și 29); Omul (v. 29); Rabbi (Învățătorule: v.31); Mântuitorul lumii (v. 42). Astfel înțelegem că scena este centrată pe revelarea lui Isus samaritenilor. Cristos cere de la ei credință (v. 39-42), la fel cum ceruse și de la iudei. Perspectiva autorului este cristologică înainte de toate. Întrebarea caută să răspundă la întrebarea: „Cine este Isus?”

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 127

Importanța perseverenței în rugăciune

Întrucât se terminase vinul, mama lui Isus i-a zi: „Nu mai au vin”. Dar Isus i-a spus: „Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu”. Mama lui Isus a spus slujitorilor: „Faceți tot ce vă va spune”. (2,3-5)

Funcționarului regal de la Cafarnaum, care îi cere lui Isus să-i vindece fiul, Isus îi răspunde printr-un aparent refuz, la fel cum face și pentru Maria la Cana. Funcționarul însă, la fel ca Maria, nu se lasă descurajat de acest comportament paradoxal al lui Isus: insistă și își va vedea rugăciunea împlinită. Primește mai mult decât își dorise. La fel este și pentru Maria, la Cana. Prima grijă a lui Ioan nu este psihologia personajelor, ci de a explica sensul misiunii supranaturale a lui Isus.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 97

FREDERIC MANNS, Definiția discipolului creștin

Aceasta este voința celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat El, ci să îi învii în ziua de pe urmă. (6,39)

A studia relația Învățător-discipol cercetând numai paralelele pe care le cunoaștem din lumea ebraică implică riscul de a uita noutatea mesajului creștin. Discipolul este înainte de toate un dar al Tatălui către Fiul, căruia Cristos îi dăruiește Duhul. Această dimensiune trinitară este absentă din toate locurile paralele din Vechiul Testament și din cele contemporane Noului Testament. Totuși, numai ea ne dă adevărata definiție a discipolului.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 91

FREDERIC MANNS, Discipolul pe care îl iubea Isus

Părintele Frederic Manns face un rezumat al mențiunilor discipolului pe care îl iubea Isus în cea de-a patra evanghelie, precum și al legăturilor sale cu Petru. Avem astfel și un portret al oricui vrea să fie un discipol al Domnului. În ultimul alineat, autorul abordează chestiunea identității dintre apostolul Ioan și discipolul iubit. 

Discipolul pe care îl iubea Isus primește acest titlu deoarece este modelul discipolului. Aplecat la pieptul lui Isus la ultima cină, el a devenit confidentul său. Atunci când, în timpul Patimii, ceilalți discipoli îl abandonează pe Isus, discipolul intră la marele preot împreună cu El și este prezent la Cruce alături de mama lui Isus. O ia la sine pe mama lui Isus. Vede apa și sângele care curg din coasta lui Isus și mărturisește despre aceasta. În dimineața Paștelui, ajunge cel dintâi la mormânt. A văzut și a crezut. În timpul pescuirii miraculoase, el este cel dintâi care îl recunoaște pe Învățătorul. Pe scurt, discipolul pe care îl iubea Isus este modelul discipolului, pentru că nu și-a abandonat niciodată Învățătorul și a ajuns la o înțelegere rapidă și profundă a cuvintelor lui Isus. El rămâne martorul testamentului lui Isus și al poruncii sale de iubire.

Discipolul pe care îl iubea Isus este mai perspicace decât Petru. El este mereu înaintea sa. La cina de taină, el este primul care află numele trădătorului. Intră cel dintâi în palatul marelui preot și iese de acolo pentru a-l introduce șie pe Petru, rămas afară. În dimineașa Paștelui, fuge mai repede decât Petru, iar la pescuirea minunată îl recunoaște pe Isus înaintea lui Petru. Cu toate acestea, discipolul manifestă respect față de Petru. Petru este cel care întrebase despre numele trădătorului, Petru este cel care intră primul în mormânt și tot Petru este cel care se aruncă primul în apă pe malul lacului, pentru a ajunge la Isus. Petru este cel care a primit păstorirea oilor, însă discipolul pe care îl iubea Isus transmite o mărturie pe care numai el o poate da, deoarece a stat la pieptul lui Isus și a primit testamentul său. Atunci când Petru a primit turma în grijă, îl întreabă pe Isus despre soarta viitoare a discipolului. Răspunsul enigmatic al lui Isus este greșit înțeles de frații care credeau că acest discipol nu va muri înainte de venirea lui Isus.

Dacă vrem să ținem cont de toate aceste texte evanghelice, figura apostolului Ioan este cea care corespunde cel mai bine portretului schițat. Mai mult, în Faptele Apostolilor, Petru și Ioan sunt deseori menționați împreună, iar Paul enumeră drept coloane ale Bisericii pe Chefa și pe Ioan. Ne putem gândi la el în scena din Ioan 1,35-39 în care este vorba despre doi discipoli ai lui Ioan-Botezătorul, dintre care primul este Andrei, iar al doilea rămâne anonim.

Frederic Manns, OFM, L’evangile de Jean a la lumiere du Judaisme, p. 88-89

ORIGENE, Cine a cunoscut Cuvântul Unic nu cade în vorbărie

Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, acela l-a făcut cunoscut. (1,18)

Putem înțelege că Înțelepciunea este Cuvântul lui Dumnezeu în sensul că ea dezvăluie tuturor făpturilor rațiunea ultimă a misterelor și a tainelor, care e cunoscută de Înțelepciunea lui Dumnezeu. Înțelepciunea este deci Cuvântul, deoarece ea este interpretul misterului. Cuvântul lui Dumnezeu însă, cel care la început era în fața lui Dumnezeu, nu este multitudine de cuvinte. El nu este cuvinte: el este Cuvântul care îmbrățișează universalitatea sensurilor, care sunt fiecare un aspect al Cuvântului…

Cine ține cuvântări străine de Înțelepciune cade în vorbărie multă. Dacă spunem însă cuvintele adevărului, întotdeauna este Cuvântul. Sfinții nu cad în vorbărie multă, ei care au cunoscut Cuvântul Unic.

Origene, Tratatul despre Principii, 1,2,3